Hoinar

De fiecare data când mă întorc din taberele de la Oașa, Găbud, Sâmbăta de Sus, locuri din care mă incarc cu liniște și cu intense trăiri, ajung acasă și încerc să explic și altora cât de frumoasă este întâlnirea cu Dumnezeu. Uneori mă simt datoare să împărtășesc bucuria aceasta, dar niciodată nu am găsit cuvintele care să însumeze tot ceea ce am primit. De multe ori mă aud povestind experiențele trăite și îmi dau seama că nu pot spune nici un sfert din tot ce am primit și port cu mine.

Cât am stat la Sâmbăta de Sus, m-am îndrăgostit de poeziile Zoricăi Lațcu-Teodosia datorită tinerilor care, cu multă emoție în glas au recitat în memoria părintelui Teofil Pârâian câteva versuri foarte dragi lui. Mi-au mers la suflet și au sădit în mine dorința de a-mi curăța sufletul cu astfel de poezii. Îmi era cunoscut numele Zoricăi Lațcu, dar cu rușine recunosc că niciodată nu am avut curiozitatea de a deschide un volum de poezii. Ajunsă în București, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr volumul de poezii. Am deschis cartea întâmplător și am dat peste poezia „Hoinar”.

Hoinar
                                                        de Zorica Lațcu
Mi te-ai întors iar, suflete hoinar,
Atât de oboist și de murdar.
Pe unde-ai fost, de-mi vii acum,
Atât de plin de praful de pe drum?
Cu fața galbenă și suptă,
Cu părul năclăit,
Cu haina ruptă…

Departe am fost, sus, sus, departe,
Trecut-am hotarele lumii deșarte!
Sunt beat de dragostea tăriei,
Și am gustat din vinul veșniciei.
Nu mă-ntreba nimic, ci stai,
Căci port pe haine pulbere de rai.
Pe tălpile și-n palmele mele,
Port încă pulbere de stele.
Pe părul meu, pe strai,
Port încă roua crinilor din rai.
Și ochii poartă încă-n ei,
Din strălucirea veșnică, scântei.
Sunt beat- de vinul
Sfintei bucurii!
Mai lasă-mă așa!
Nu mă trezi!…
Prin cer, departe-am hoinărit,
M-am îmbătat și-s fericit!
Nu mă peria și nu mă curăți
Port pulberea seninei veșnicii!

Poezia aceasta mi-a redat întocmai trăirile pe care le am avut în locurile încărcate duhovnicește. În câteva versuri, poezia asta transmite mai mult decât aș putea face eu prin vorbe. Cred că toți tinerii care vor să poarte pe haine pulbere de rai, trebuie să ajungă măcar o data în lumea creată de Mănăstirea Oașa, o lume atât de firească și sinceră, care te copleșește cu iubire. O lume care te îmbrățisează, te vindecă și te trimite înapoi în „lume” cu putere, dragoste și suflet curat.